După peste 18 ani de practică Yumeiho, pentru mine devine clar un lucru simplu: nu există „pacient standard”. Există oameni. Cu istorii diferite, cu moduri diferite de a înţelege durerea şi cu aşteptări uneori foarte diferite faţă de ceea ce înseamnă terapia.
Conform DEX, pacientul este persoana bolnavă care urmează un tratament medical. În acelaşi timp, în limbajul actual din domeniul sănătăţii, pacientul este considerat orice persoană care apelează la servicii de îngrijire, fie că este sau nu bolnavă.
Ideea este că, în cabinet, nu intră doar oameni bolnavi. Intră oameni care caută soluţii, echilibru, prevenţie sau pur şi simplu răspunsuri.
De aceea, termenii de pacient, beneficiar sau client pot fi toţi potriviţi, în funcţie de situaţie. Pacientul vine cu o problemă clară, beneficiarul poate veni şi fără durere, pentru întreţinere sau prevenţie, iar clientul subliniază relaţia profesională şi alegerea conştientă de a apela la un serviciu.
În Yumeiho, nu lucrăm doar cu o afecţiune, ci cu omul în ansamblu.
Cei mai mulţi ajung în cabinet din cauza durerii, fie că vorbim de zona lombară, cervicală, umeri sau genunchi, ori de o stare generală de tensiune şi rigiditate. Mulţi descriu senzaţia de „corp încărcat”, obosit sau dezechilibrat.
Alţii vin pentru recuperare, după accidente sau perioade lungi de sedentarism.
Există şi cei care vin preventiv, pentru întreţinere, sau din curiozitate, la recomandarea altora.
Nu sunt puţini nici cei care vin cu aşteptarea unei rezolvări rapide, influenţaţi de ideea că problema trebuie să dispară repede.
În timp, apar tipare. Nu sunt etichete, dar ajută la înţelegere.
Există pacientul care vrea cu adevărat să se facă bine şi înţelege că recuperarea este un proces.
Există pacientul informat, care poate ajuta sau, dacă informaţia este greşită, poate încurca, dar există şi pacientul care activează în domeniul sănătății, de regulă mai atent la detalii și mai predispus la comparații.
Există şi pacientul care te testează, mai ales dacă a avut experienţe negative.
Sunt şi pacienţi care nu spun tot sau care uită. Nu neapărat din rea intenţie, ci pentru că nu ştiu ce este important sau nu fac legătura între simptome. De aceea, modul în care este condusă discuţia iniţială contează foarte mult.
Există şi pacientul care merge din terapeut în terapeut, din nemulţumire, din lipsă de răbdare sau din curiozitate. Acesta vine deja cu aşteptări şi comparaţii.
Un tip frecvent este pacientul care caută vindecare imediată. Întreabă de la început câte şedinţe sunt necesare şi îşi pierde încrederea dacă rezultatul nu apare rapid.
La polul opus este pacientul pasiv, care vine la şedinţe, dar nu se implică deloc în afara cabinetului şi aşteaptă ca totul să fie rezolvat de terapeut.
Există şi pacientul anxios, atent la orice senzaţie, dar şi pacientul fidel, care revine constant şi înţelege procesul.
O categorie aparte este pacientul care „ştie el”. Vine cu idei deja formate, spune ce are şi ce trebuie să i se facă, cere anumite tehnici şi reduce terapia la o simplă execuţie. În realitate, fără o evaluare corectă, lucrurile pot merge într-o direcţie greşită. În astfel de situaţii, rolul terapeutului nu este să execute la cerere, ci să evalueze, să filtreze şi să ghideze.
Există pacientul care are încredere în terapeut şi în proces. Această încredere este importantă, dar trebuie să rămână însoţită de implicare.
În contrast, există şi pacientul care nu crede. Fie în terapie, fie în terapeut. De cele mai multe ori, această neîncredere vine din experienţe anterioare nereuşite.
Mai este şi pacientul „adus”, care nu vine din proprie iniţiativă, ci împins de familie sau de context. La început este reticent, dar uneori devine implicat pe parcurs.
Şi există un tip mai rar întâlnit: pacientul care spune că vrea să se facă bine, dar în realitate nu se implică deloc. Nu respectă indicaţii, nu face schimbări şi revine cu aceleaşi probleme.
În unele situaţii, menţinerea stării de „pacient” poate aduce şi beneficii secundare, cum ar fi atenţia sau grija celor din jur, ceea ce poate menţine, chiar inconştient, acest tipar. Nu este un lucru declarat, dar este un tipar care apare. Aici, adevărata provocare nu mai este aplicarea tehnicii potrivite, ci înţelegerea comportamentului.
După ani de practică, devine clar că nu toţi cei care intră în cabinet caută acelaşi lucru. Unii caută soluţii reale. Alţii caută confirmări. Alţii caută experienţe. Iar alţii, fără să realizeze, caută atenţie.
Pacientul nu este doar o durere şi nu este doar un diagnostic. Este un om, într-un anumit moment al vieţii lui, cu propriile limite, temeri şi aşteptări.
În Yumeiho, diferenţa nu o face doar tehnica, ci capacitatea de a înţelege cu cine lucrezi.
Pentru că, dincolo de corp, există întotdeauna o poveste. Şi, de multe ori, chiar povestea din spatele poveştii. Iar acolo începe, de fapt, adevărata terapie.
