În discuțiile despre terapie vorbim adesea despre tehnici, pacienți, rezultate, cursuri și perfecționare profesională. Analizăm ce putem face mai bine pentru cei care ne trec pragul și cum putem deveni terapeuți mai eficienți. Mai rar vorbim despre cel care oferă terapia: terapeutul.
Există o situație întâlnită mai des decât am fi tentați să credem. Terapeutul care găsește timp pentru toată lumea, dar nu mai găsește timp pentru el însuși. La prima vedere, explicația pare simplă. Programul este plin, sunt mulți pacienți, există cursuri, deplasări, obligații administrative, familie și responsabilități zilnice. Totuși, dacă privim mai atent, observăm că timpul nu dispare. El este doar distribuit în funcție de priorități.
De multe ori, terapeutul ajunge să fie ultimul pe propria listă. Primește terapie din ce în ce mai rar, amână exercițiile pe care le recomandă altora, renunță la sport, nu mai participă la întâlniri de practică și își ignoră propriile dureri sau semnalele transmise de corp. Continuă să lucreze, sperând că va găsi cândva momentul potrivit pentru a se ocupa și de el. Problema este că acel moment apare rareori de la sine.
Psihologia oferă câteva explicații interesante pentru acest fenomen. După ani de practică, rolul de ajutător devine parte din identitatea persoanei. Terapeutul începe să se definească prin ceea ce oferă altora și ajunge să se simtă util, valoros și împlinit atunci când ajută. În mod aproape imperceptibil, nevoile celorlalți încep să ocupe tot mai mult spațiu, iar propriile nevoi sunt împinse în plan secund. Apare gândul: „Pacientul are nevoie de mine acum. Eu mai pot aștepta.”
La aceasta se poate adăuga și tendința de a simți o responsabilitate foarte mare pentru binele celor din jur. Unii terapeuți se simt vinovați când refuză programări, când își iau concediu sau când își rezervă timp pentru propria recuperare. Alteori apare confuzia dintre altruism și autosacrificiu. A-i ajuta pe ceilalți este un lucru admirabil. A te neglija constant pentru a-i ajuta pe ceilalți este cu totul altceva.
Există și terapeuți care își spun că se vor ocupa de ei după ce trece perioada aglomerată. După următorul curs. După următorul grup de pacienți. După următorul proiect. Numai că perioada aglomerată pare să nu se termine niciodată. În alte cazuri apare iluzia invulnerabilității. Lucrăm zilnic cu corpul uman, discutăm despre postură, biomecanică, recuperare și prevenție, dar a cunoaște nu este același lucru cu a aplica. Mulți specialiști oferă pacienților sfaturi excelente pe care ei înșiși nu le urmează.
Mai există și un aspect despre care se vorbește rar: dificultatea de a primi ajutor. Pentru unii terapeuți este mai ușor să ofere decât să primească. Sunt obișnuiți să fie cei care observă, analizează și tratează. Când se așază pe salteaua de terapie, rolurile se inversează, iar acest lucru poate fi mai dificil decât pare. Poate și pentru că terapeutul este obișnuit să fie permanent „în priză”, atent la tot ceea ce se întâmplă în jurul lui. A se lăsa pe mâna altcuiva, a primi fără a controla și a se relaxa cu adevărat sunt lucruri care, uneori, trebuie învățate.
Dincolo de toate explicațiile psihologice, există însă o realitate foarte simplă. În terapia manuală, principalul instrument de lucru este terapeutul însuși. Postura, mobilitatea, rezistența fizică, capacitatea de concentrare și starea sa generală influențează direct calitatea muncii. Atunci când acestea încep să se degradeze, nici experiența și nici cunoștințele acumulate nu mai pot compensa complet.
Poate cel mai paradoxal lucru este că mulți terapeuți recomandă zilnic pacienților exact ceea ce ei înșiși amână: odihnă, mișcare, prevenție, recuperare și grijă față de propriul corp. De aceea, poate că problema nu este întotdeauna lipsa timpului. Poate că este locul pe care îl ocupăm în propria listă de priorități.
Poate una dintre cele mai utile întrebări pe care și le poate pune un terapeut este aceasta: Dacă aș fi propriul meu pacient, aș fi mulțumit de felul în care am grijă de mine?
Răspunsul sincer la această întrebare spune, uneori, mai mult decât orice analiză. Iar dacă răspunsul este „nu”, poate că a venit momentul să ne programăm și pe noi înșine în agenda în care îi programăm pe toți ceilalți.
