Recent am avut o discuție cu una dintre elevele mele, iar de aici a apărut și ideea textului de față.
Avea o durere de umăr destul de supărătoare, dar își dorea să lucreze, deoarece urma să îi evaluez tehnica. I-am spus foarte simplu: „Lucrează pe mine ca și cum ai lucra pe tine.” Atât. Fără tehnici secrete, fără energie direcționată, fără explicații mistice. Doar să lucreze atent, firesc, cu ideea: „Cum aș avea eu nevoie să mi se lucreze acum?”
La finalul terapiei mi-a spus ceva care nu m-a surprins deloc: durerea aproape dispăruse. Nu pentru că îi tratasem umărul, ci pentru că, fără să-și dea seama, începuse să se miște și să-și folosească propriul corp într-un mod diferit.
La prima vedere pare greu de explicat, dar astfel de situații nu sunt deloc rare în practica terapeutică. Iar explicația nu trebuie căutată neapărat în zone misterioase. Fenomenul poate fi înțeles foarte logic, printr-o combinație de biomecanică, neurologie, atenție corporală și reacție psihofiziologică.
Când terapeutul lucrează „ca și cum ar lucra pe el însuși”, de multe ori, fără să realizeze, își schimbă modul în care își folosește propriul corp. Devine mai atent la postură, reduce forța inutilă, folosește mai bine centrul corpului, distribuie efortul mai corect și nu mai compensează agresiv din umăr. Multe dureri de umăr la terapeuți apar exact din suprasolicitare și compensație mecanică.
În momentul în care corpul intră într-o mișcare mai economică și mai naturală, tensiunea musculară începe să scadă, răspunsul defensiv se diminuează, mișcările devin mai fluide, iar musculatura începe să se relaxeze. Practic, în timpul terapiei, terapeutul începe să-și „reorganizeze” propriul corp fără să-și dea seama.
Uneori, terapeutul descoperă că nu tehnica îl obosea cel mai mult, ci modul în care își folosea propriul corp. Poate că aceasta este una dintre cele mai valoroase lecții pe care le oferă practica îndelungată.
Mai există și partea neurologică. Durerea nu este doar un semnal care indică existența unei leziuni sau a unei probleme structurale. De multe ori, ea este și o reacție de protecție a sistemului nervos. Când terapeutul intră profund în actul terapeutic, atenția se mută, concentrarea crește, apare o stare de flux, iar sistemul nervos reduce semnalele dureroase secundare.
Se știe din neurofiziologie că atenția și modul în care trăim o acțiune pot modifica percepția durerii.
Creierul poate reduce percepția durerii atunci când corpul funcționează eficient, mișcarea devine coerentă și apare sentimentul de control.
Uneori, umărul nu are nevoie de imobilizare completă, ci de mișcare bună, circulație, încărcare dozată și coordonare corectă. În timpul terapiei, terapeutul mobilizează continuu articulațiile, schimbă unghiurile, activează musculatura stabilizatoare, respiră diferit și sincronizează mișcarea cu trunchiul și bazinul. Toate acestea pot funcționa ca un fel de auto-recuperare activă. Uneori durerea vine tocmai din rigiditate, frica de mișcare sau contractura defensivă. Când începe mișcarea naturală, protecția excesivă scade.
Există și un fenomen foarte interesant care apare frecvent în terapiile manuale. Când tratezi atent corpul altcuiva, propriul tău sistem nervos intră într-un proces continuu de adaptare la mișcările și reacțiile pacientului. Nu este magie. Creierul construiește permanent o reprezentare internă a mișcării și a tensiunii observate la celălalt, iar acest lucru influențează, fără să ne dăm seama, propria postură, respirație și tonus muscular. De aceea, un terapeut experimentat poate simți uneori tensiunea pacientului în propriul corp, își poate regla involuntar respirația și își poate modifica tonusul muscular în funcție de răspunsul pacientului. Dacă lucrează „cum ar avea el nevoie”, uneori își induce singur un ritm mai bun, o respirație mai bună, o relaxare mai bună și o mecanică mai bună.
Multe dureri cronice ușoare au și o componentă legată de stres, oboseală, tensiune psihică sau supraîncărcare nervoasă. Când terapeutul intră într-o stare autentică de lucru, atenția se ordonează, respirația se stabilizează, mintea se liniștește și apare un sentiment de coerență și utilitate. Toate acestea pot reduce tonusul protector excesiv. De aceea, uneori, după terapie, terapeutul se simte mai bine, mai relaxat și mai ușor în propriul corp. Nu pentru că ar fi „preluat” ceva de la pacient, ci pentru că propriul sistem nervos a ieșit temporar dintr-o stare defensivă.
Fenomenul poate fi înțeles ca rezultat al combinației dintre toate aceste mecanisme: biomecanică mai bună, mișcare terapeutică activă, reglaj nervos, reducerea protecției musculare, concentrare profundă, respirație, ritm, o mai bună organizare corporală, dar și adaptări emoționale și vegetative.
Poate tocmai aici se ascunde sensul real al expresiei „lucrează pe pacient ca și cum ai lucra pe tine”. Uneori, un terapeut bun nu tratează doar prin ceea ce face, ci și prin felul în care învață să se miște, să respire și să se organizeze pe sine în timpul terapiei.
Experimentați și observați ce se schimbă.
Uneori, cea mai bună confirmare nu vine din cărți, ci din propria practică.
Aștept cu interes observațiile voastre.
