În cabinet, lucrurile nu sunt niciodată teorie pură. Nu există o rețetă universală și nici răspunsuri fixe. Există oameni diferiți, corpuri diferite, praguri diferite de sensibilitate și, mai ales, reacții pe care, în timp, înveți să le observi.
Una dintre replicile pe care le aud destul de des, mai ales de la cei obișnuiți cu masajul puternic, este: „Poți să apeși mai tare, eu rezist.” De fiecare dată mă gândesc la același lucru: de ce ar trebui să „reziști” unei terapii? Nu suntem într-un concurs de toleranță la durere. Și, până la urmă, nici diplomă pentru cât ai răbdat nu primești.
Îmi amintesc de un beneficiar care, chiar la prima ședință, după doar câteva minute, mi-a spus exact asta. Am făcut însă contrariul a ceea ce se aștepta. Am început ușor, lent, crescând presiunea treptat. La început era puțin nedumerit. Aveam chiar impresia că aștepta să termin cu „încălzirea” și să înceapă adevărata ședință. După câteva minute, respirația s-a schimbat, umerii au coborât, iar tensiunea pe care o simțeam sub mâini a început să scadă. Am putut merge mai profund fără să cresc brusc intensitatea. La final mi-a spus că simțise lucrul mai profund decât în alte ședințe pe care le experimentase, deși nu îl duruse.
Situația asta mi-a rămas în minte. Există o diferență destul de mare între un beneficiar care suportă presiunea și unul care o acceptă fără să simtă nevoia să se apere de ea. Poți să strângi din dinți și să spui că este bine. Asta nu înseamnă neapărat că este și presiunea potrivită.
Am observat și altceva. Când cineva îmi spune „mai tare”, nu cere întotdeauna doar mai multă presiune. Uneori vrea să simtă că „se lucrează”. Dacă ani de zile a asociat un masaj bun cu o senzație foarte intensă sau chiar cu durerea, este firesc ca o abordare mai blândă să-i dea inițial impresia că nu se întâmplă mare lucru. Aici apare și rolul meu de a explica, dar fără să încerc să conving omul că ceea ce simte este greșit.
Am avut beneficiari atât de convinși că masajul trebuie să fie puternic, încât explicațiile mele probabil nu ar fi schimbat mare lucru. La solicitarea lor, deși eram conștient că eu nu așa aș fi abordat zona, am acceptat pentru câteva minute să lucrez așa cum își doreau. Am făcut-o intenționat, acolo unde situația îmi permitea, pentru ca ei să poată compara. Câteva minute așa cum își doreau ei, apoi aceeași zonă abordată progresiv, așa cum aș fi făcut eu de la început.
De cele mai multe ori, diferența se simțea. La presiunea directă și intensă apărea tendința de încordare, uneori respirația devenea mai scurtă, iar eu simțeam mai multă rezistență sub mâini. Reduceam presiunea, schimbam ritmul și continuam altfel. După câteva minute puteam crește din nou intensitatea și, uneori, ajungeam chiar mai profund decât înainte. Numai că acum beneficiarul nu mai trebuia să demonstreze că poate „rezista”. Puteam să-i explic toate acestea de la început, dar uneori este mai simplu să simți diferența pe propriul corp.
Mai există o replică foarte cunoscută: „Doare, dar e o durere bună.” Nu o contrazic automat, dar nici nu o iau drept permisiunea de a apăsa și mai tare. Mă uit la om. Dacă îmi spune că este bine, dar își ține respirația, strânge pumnii, ridică un umăr sau încearcă discret să se îndepărteze de mâna mea, devin atent.
Mai există și beneficiarul politicos. Îl întrebi: „E prea tare?” și răspunde imediat: „Nu, nu, e bine!”, deși îl vezi cum strânge din dinți. Poate nu vrea să te deranjeze. Poate crede că așa trebuie să fie. Sau poate vrea pur și simplu să demonstreze că poate suporta. De aceea întreb. Dar mă și uit.
În timp am învățat să nu confund intensitatea senzației cu eficiența a ceea ce fac. Faptul că beneficiarul simte foarte mult nu înseamnă automat că eu obțin mai mult. Uneori reduc presiunea și lucrurile merg mai bine. Alteori pot lucra destul de profund și beneficiarul este perfect confortabil cu asta.
Pentru că nici extrema cealaltă nu mi se pare corectă. Nu susțin că presiunea puternică este greșită și că trebuie să lucrăm întotdeauna blând. Sunt situații în care lucrez profund, iar presiunea poate deveni considerabilă. Numai că nu văd de ce ar trebui să încep neapărat de acolo. Pot ajunge acolo treptat, dacă ceea ce simt sub mâini și reacția beneficiarului îmi permit.
Până la urmă, presiunea este un instrument, nu scopul intervenției. Dacă ajung să fiu mai preocupat de cât de tare apăs decât de motivul pentru care o fac, risc să pierd tocmai sensul tehnicii. Uneori este nevoie de mai multă presiune, alteori de mai puțină. Iar uneori este mai potrivit să schimb tehnica, poziția sau pur și simplu să las zona respectivă pentru moment.
La primul contact cu o zonă încerc, de fapt, să aflu cu ce am de-a face. Pun mâna, încep să lucrez și observ. Nu vreau să decid dinainte câtă presiune „trebuie” să suporte omul respectiv. Poate sună puțin poetic, dar îmi place ideea că mâna întreabă înainte să decidă.
Și eu am făcut greșeala de a insista. Simți o zonă mai tensionată și primul impuls poate fi: hai să vedem dacă cedează. Mai ales la început, când vrei să aplici cât mai bine tehnicile pe care tocmai le-ai învățat. Am intrat uneori prea repede într-o zonă, am insistat câteva secunde în plus sau am apreciat greșit cât tolerează beneficiarul. Se întâmplă. Experiența nu te face infailibil. Te ajută, sper, să observi mai repede că ceva nu merge și să schimbi ceea ce faci.
Uneori este suficient să reduc presiunea. Alteori schimb ritmul, poziția sau tehnica. Iar uneori renunț la ceea ce voiam să fac. Mi-a luat ceva timp să înțeleg și lucrul acesta: faptul că am început o tehnică nu mă obligă să o duc până la capăt. Nu am nimic de demonstrat unei zone care se încordează tot mai mult sub mâna mea.
Poți, de altfel, să execuți o tehnică foarte corect și ea să nu fie potrivită pentru omul respectiv în acel moment. Mi se pare o distincție importantă. Când înveți, ești preocupat firesc să pui mâna corect, să ai poziția potrivită și să reproduci cât mai exact ceea ce ai văzut la instructor. Toate acestea contează. Dar apoi apare beneficiarul real și lucrurile nu mai sunt atât de simple.
Am văzut și tentația de a copia presiunea instructorului. Este normal. Îl vezi lucrând și încerci să reproduci totul. Numai că presiunea nu se copiază. Tehnica se învață, poziția se corectează, principiile se transmit, dar dozarea trebuie adaptată omului cu care lucrezi. Aceeași tehnică, aplicată pe două persoane diferite, nu înseamnă obligatoriu aceeași presiune.
Acord multă atenție și primelor minute ale ședinței. Înainte de presiune există contactul. Felul în care pui mâna prima dată pe beneficiar contează. Dacă intri brusc, omul poate reacționa imediat. Dacă presiunea apare progresiv, îi dai timp să înțeleagă ce faci și să îți arate cum răspunde.
Respirația este unul dintre lucrurile pe care le urmăresc, dar nu singurul. Uneori aud cum beneficiarul inspiră și apoi își ține aerul. Alteori simt cum se încordează abdomenul, se ridică un umăr, devine rigid un picior sau corpul încearcă discret să se îndepărteze. Nu consider niciunul dintre aceste semne un verdict luat separat. Sunt informații pe care le pun alături de ceea ce simt sub mâini și de ceea ce îmi spune beneficiarul.
Și da, putem pur și simplu să întrebăm: „Este prea mult?”, „Presiunea este bună?”, „Simți că trebuie să te încordezi ca să o suporți?” Nu cred că întrebările ne fac mai puțin experimentați. Dar nici nu vreau să transform ședința într-un interogatoriu. La început întreb mai mult, mai ales dacă nu cunosc beneficiarul. După aceea observ, mai întreb când este cazul și las și perioade în care pur și simplu lucrez.
Uneori mă opresc câteva secunde după o tehnică. Nu fac nimic spectaculos. Doar observ ce se întâmplă după ce presiunea a dispărut și, dacă este cazul, întreb cum a fost. Am învățat că nu trebuie să umplu fiecare secundă cu o manevră.
Beneficiarii sensibili m-au învățat mult în privința asta. Nu prea îți permit să lucrezi mecanic. Copiii, de exemplu, sunt foarte direcți. Dacă ceva nu le place, afli repede. La persoanele în vârstă trebuie să ținem cont și de fragilitatea țesuturilor, mobilitate, eventualele patologii asociate, medicație și starea generală. Dar sensibilitatea nu are vârstă. Am întâlnit oameni tineri care tolerau foarte puțină presiune și persoane în vârstă cu care puteam lucra surprinzător de profund.
Nici măcar același beneficiar nu este identic de la o ședință la alta. Ce a fost foarte bine săptămâna trecută poate fi prea mult astăzi. Chiar în aceeași ședință, o presiune care la început este neplăcută poate deveni perfect tolerabilă mai târziu. Și se poate întâmpla și invers. Nu poți lucra pe pilot automat.
Cu timpul se schimbă și felul în care îți privești propriile mâini. La început ești foarte preocupat de tehnică. Apoi începi să observi mai mult omul pe care lucrezi. Simți că uneori poți continua, iar alteori trebuie să revii, să schimbi ceva sau să te oprești. Pentru mine, experiența nu a însemnat doar să acumulez tehnici. A însemnat și să fac mai repede aceste mici ajustări.
La fel de important este modul în care îmi folosesc propriul corp. Presiunea profundă nu trebuie să fie o luptă nici pentru mine. Poziția, alinierea și folosirea greutății corporale îmi permit să aplic o presiune considerabilă fără să transform fiecare tehnică într-un exercițiu de forță. În plus, când nu mă lupt eu cu tehnica, pot fi mai atent la ceea ce simt sub mâini.
Și nu trebuie să obțin totul într-o singură ședință. Asta este o altă tentație pe care am avut-o la început. Uneori poți face mai mult, alteori mai puțin. Uneori sunt necesare mai multe întâlniri până când beneficiarul capătă încredere, iar eu ajung să îi cunosc mai bine reacțiile. Nu văd asta ca pe un eșec. Pur și simplu, nu toate lucrurile trebuie rezolvate astăzi.
Și atunci, cât de tare trebuie să apăs?
După ani de practică, răspunsul meu este mai simplu decât era la început: atât cât îmi permite omul pe care îl am în față și atât cât este necesar pentru ceea ce vreau să obțin.
Nu mai cred că valoarea unei ședințe stă în câtă presiune pot aplica și nici în câtă durere poate suporta beneficiarul. Uneori este nevoie de puțin, alteori de mult. Important este să știu de ce o fac și să fiu atent la ceea ce se întâmplă în timp ce o fac. Nu beneficiarul trebuie să se adapteze presiunii mele. Eu trebuie să adaptez presiunea la beneficiarul din fața mea.
Poate că diferența se vede cel mai bine atunci când beneficiarul nu mai simte nevoia să spună „rezist”, ci pur și simplu îmi transmite:
„Poți continua.”
