Plugușor Yumeiho 2025 – O fabulă despre hermeneutica subiectivității
Aho, aho, copii și frați,
părinți, unchi, mătuși, bunici,
Alți prezenți și un arici,
Misterul acestui an,
Invocație de spartan,
Se sfârșește un an epic,
Azi zâmbim în stil homeric,
De-ar fi ca o detașare,
C-ul e durere mare,
Cariciul e-adăugare
Între nații, articulații,
Le luăm pe rând, ca frații,
Dintr-o rimă dezbinată,
O facem încrucișată,
Homeostatic aplicată.
O, mușchi și oase, ascultați cum povestesc,
În anul douămii și-un sfert de secol, sub vremuri grele,
Un menestrel arici veni la cabinet, rigid, țepos, vocal și cam burlesc,
Cu o postură ca un mit uitat, și buzunarele… cam subțirele.
În prag apare mic, căpos, ușor dezorientat,
Ca un român ce-aude iar de taxe și majorări grăbite,
Se ghemuiește-n spaimă, apoi se-ntinde concentrat,
Și zboară-n covorașul Yumeiho, cu toate grijile trăite.
Portretul anatomic, cosmic al ariciului prezent,
Sub țepii keratinici, optmii-ntr-o geometrie sacră,
Zace-un schelet de-o frumusețe tropicală,
Iar zâmbetul e insectar discret, vizibil afectat de înc-o iliacă,
Cu un picior mai lung, de-o simetrie inegală,
Un creier mare într-un craniu mic nu pare,
Cu-n țep mai țanțoș, ca o vorbă ascuțită,
Mandibula e sprintenă, ronțăitoare,
În maxime și aforisme e sortită,
Acest arici chiar vede tot, mereu pe fază,
Durerea-n cont, terapeut, ipocrizie și-o ciocănitoare.
Încolonat în reguli, și cocoțat pe stâlpi de vază,
Are convingeri mai sforăitoare,
Creând ale subconștientului refugii,
Fiindu-i contracturile de pază,
Și-o glorie, perenitate personală,
În punctul ce e-o dulce ipostază,
Doar ceru-i alergen la imorală,
„Respiră… stai mai drept…” îi spui încet și delicat,
Ariciul sare-n sus cu tonul lumii agitate:
„Nu sunt stresat! Nici vorbă!”, simptomul consacrat,
Lombari necunoscuți petrec vertebrele înferecate,
Ariciul metafizic, trezit în conștiință,
Ca un ascet vopsit în cioară, neprihănit scurmaci,
Este atins în puncte sacre, evaziuni și dor de flatulență,
Când ești divin și adorat, e greu și să te…-mpaci…
Întinderea-i sonoră, e act paranormal,
Precum poveștile lui Verne scot submarinele din hărți blocate;
Și una-câte-una, vertebrele intră în ritm normal,
Ariciul se întreabă, coloana mea-i de societate?
Precum sunt mușchii oblici plini de drame personale,
Așa ariciul condensat într-un oftat prelung,
Cu ton artistic, sunete tradiționale,
Scâncește-n tril acut, plătit în rate vertebrale.
În trageri și-n mișcări, țepii se rotunjesc,
Precum renaște un coxal din al său sacru,
Ariciul lasă țepii jos, firesc, trecură niște mâini, efect de șpaclu,
Și spune: „Simt că respir… acum e totul sfânt, am dat de dracu’?”
Începe dansul mare, homeric, neobosit de vertical,
Cu tuberozități și animozități puse în simfonie,
Ariciul geme blând, dar nu-n durere, ci în ritm sinovial,
„Doamne-ajută! Trec în altă eră!”, din suferință trece-n armonie
Îi întorci gândul, fin, biomecanic, în suport occipital,
Întregul univers de spini începe să respire,
El ridică drept și lent, eroic, ca un Zeus vegetal,
Și zice: „Gata! Simt că-s din alți ani, mai buni, și fără intrigi, sunt în revenire”
Îl lași să stea o clipă, să-și simtă corpul drept, o atitudine senină,
Și în acord perfect cu stelele și-a vieții curgere,
cu miligrame de riboflavină,
Apoi, cu țepii lui ștrengari la mijloc, sunt nici prea sus, dar mai corect, o singuratică endorfină,
Promite o donație… când o să aibă bani, sau într-o sfântă vineri care va să vină,
O, tu rămâi, rămâi în sală, cu un tricou ud și blazonat,
Pe lângă tine trec povești și drame, și aricii lumii, tu chiar rămâi nevinovat?
O cugetare, ce fără scrupule-n scapule se așază,
Înțepături ce defilează, ca teama de incongruent,
Poate că-i rima unui corp care cutează,
Împacă zâmbetul unui ritm prea decent,
Și fiecare sunet sideral se pune,
Într-un efort condescendent, pe bune,
Ariciul nostru prea taxat, ca o ciocănitoare versatilă,
Se ridică, eliberat de ghemul lui, acum ușor,
Apoi constată că durerea pulsatilă,
Din ghemuire se făcu un plugușor,
Ca un ahoo și încă un ecou,
Ca-ntr-un neant și anxios complex,
Un univers în care toți suntem complici,
Ceva ce Yumeiho te pune într-un chip de om perplex,
Îți reașază ordine, în oameni, în univers, și într-un arici,
De urat, v-aș mai ura,
De ariciul m-o-nțepa,
O chem pe ciocănitoare,
Seamăn pe lume nu are,
Vă urăm, acum și-aici,
Fără țepi, fără furnici,
Și de-aveți conflict cu șoldul,
Împăcați-vă cu soldul,
Când pui mâna înspre bine,
Speranța ți se cuvine,
E privirea către Sine…
La mulți ani, plini de conștientizare și seninătate! Viața cu zâmbet e inundație de caterincă…
Lucian Dănilă, Yumeiho, gradul 3
